Alergand prin viata

Ieri, in metrou, doi copii. Erau suficient de aproape cat sa aud ce vorbeau si ii ascultam cu un oarecare interes dar si cu mare uimire. Inca nu am implinit 23 de ani, dar uneori ma simt atat de batrana in comparatie cu… “noua generatie”. Vor sa faca atat de multe atat de repede…Se grabesc sa ajunga mari, cu bani, sa faca ce vor cu viata lor, isi complica existenta in loc sa se bucure de varsta pe care o au.

Nu le-as fi dat mai mult de clasa a7-a… Dar la 13-14 ani sa aiba asemenea conversatie?? M-am intors uimita spre ei ascultandu-i cum vorbesc, cu gandul ca poate cuvintele veneau de la altcineva. Fata ii reprosa baiatului ca o ignora, ca nu petrec suficient de mult timp impreuna, ca nu stie sa o faca sa se simta iubita si implinita? IMPLINITA? Eu la 13-14 ani imi doream sa merg tot mai mult la munte cu gasca, sa mergem cu colindul la profesori, sa jucam elastic in fata blocului si nimeni nu ma considera un copil anormal. Nu imi tencuiam fata si nu purtam lanturi din cauza carora sa raman cocosata toata viata. Cantam la pian si mergeam des in parc – nu imi zguduiam creierii cu “muzica” din casti si nici nu pierdeam noptile in discoteci.

Poate sunt eu old fashioned si lumea a evoluat pe cand eu dormeam dar cat mi-a mai placut varsta accea!…