Berbecuta

Azi, in autobuz, grabita ca de obicei, intre un examen si un pui de somn, blocata in traficul greoi de Bucuresti, am observat ca oamenii in varsta nu mai zambesc. De jur imprejur vedeam doar fete incruntate, triste, colturile gurii lasate in jos, parca ingreunate. Din cand in cand parca se schimba ceva, dar era doar o grimasa de durere, la o miscare brusca sau amorteala. M-am uitat pe geam si am vazut o multime de castani infloriti. Dar cine sa se mai bucure cand ii vede? Imbatranim in autobuze, cu plasele pline de mancare, cu fruntea incruntata la gandul ca “era mai bine INAINTE”. Facem pasi mici, dam din coate, ne rastim si ne ranim si cand ne uitam in urma… deja avem nepoti… si Doamne, de cand nu am mai zambit!

Aseara, m-am gandit sa iau o pauza de la sesiune si sa ma uit la un film… Luasem de cateva zile “Penelope” ( cu Christina Ricci si James McAvoy) pentru ca din cate imi povestise Ionut, avea sa imi placa: genul de film usor, dragut, ma mult spre poveste, dragoste si final fericit. Ideea filmului? Trebuie sa te placi asa cum esti si sa ii lasi pe ceilalti sa te vada dincolo de aparente. Super filmul! Dar, cel mai mult mi-a placut o frantura din discutia personajelor principale, din timpul jocului de sah:

“Once the queen is dead, the king is useless ’cause he’s too depressed to fight…. he really loved her, you know?..

Dar chiar TOT! Am avut nenorocul sa fim generatia de sacrificiu, pe care se fac tot felul de experimente. Cine este de vina? Ca de obicei, SISTEMUL. Cand am dat admitere la facultate, stiam ca suntem prima generatie cu 3 ani si toate ni se pareau bune si frumoase: cu 2 sesiuni mai putin, iar pentru cei de la taxa, cu 500 de euro mai putin. Dar incet incet, s-a facut dimineata pentru noi si am vazut ca lucrurile nu erau deloc roz. Acum, in anu 3, cu 2 luni inainte de absolvire, toata lumea este cu susul in jos. Fiecare profesor vine cu idei noi (unii le schimba chiar de la o saptamana la alta) fiecare vrea sa mai facem ceva, sa mai citim ceva, sa aducem proiecte peste proiecte, portofolii, dosare, examene pana si in Vinerea mare, tone de materie predata si desi semestrul nostru este de 10 saptamani, toti se chinuie sa inghesuie ce s-ar fi facut in 14. Si culmea e ca “nimeni nu e la curent cu situatia asta”. Si atunci…. a cui e vina?

… si un pupic maaare de tot!

In weekend am sarbatorit cei 22 de anisori si am primit o multime de flori, unele mai frumoase ca altele: 71 de lalele, 23 de garoafe (rosii ca focul :), 23 de narcise si 23 de trandafiri. Bineinteles ca nu m-a lasat inima sa plec din Craiova fara floricelele mele, asa ca am adus in Bucuresti un brat de garofe si trandafiri. Cei care ma intalneau nu-si mai puteau lua ochii de la buchetul meu frumos. Unii cu drag si admiratie, altii mai cu invidie. Oricum eu de mult nu mai fusesem asa mandra. Parca purtam in brate cel mai fragil si mai pretios lucru din lume.

Cand am ajuns, am scurtat frumos coditele trandafirilor, i-am pus intr-un vas mare cu apa, am pus putina sare de lamaie (asa m-a invatat bunica - rezista mai mult). Imi era asa teama sa nu pateasca ceva incat le schimbam apa de 2 ori pe zi, vorbeam cu ei de parca ar fi fost niste copii. Vedeam garoafele ca pe niste domnisoare mandre si cochete dar trandafirasii imi pareau ca niste copii fragili de care trebuia sa am grija. Apoi au aparut primele simtome: au inceput sa isi plece capsoarele, asa ca i-am luat pe rand si i-am pus pe apa in cada. Am fost atat de incantata cand am vazut ca si-au revenit!!! Dar acum iar sunt tristi. Ba mai mult: petalele sunt ca arse, frunzele uscate, au inceput sa cada petalele. Nu au trait decat 4 zile. Poate nu le-am asigurat suficienta lumina, poate nu le-a placut apa de Bucuresti…. poate le era frica de intuneric… stiu doar ca i-am suparat.

Sunt cate unii care chiar si atunci cand vor sa faca un compliment, tot cu bata in balta dau si te fac sa te simti ca naiba. De fapt cine a zis ca era vorba de vreun compliment? Pana si privirile le sunt injositoare. Sunt oameni care prin simpla lor prezenta te fac sa te simti inferior, desi nu sunt cu nimic mai buni ca tine. Si iti doresti sa te inghita pamantul, sa poti sa dispari decat sa le suporti comentariile indolente si fara pic de bun simt. Uneori doare. Sau cel putin pana inveti sa ii tratezi cu nesimtire, sa nu mai conteze. Pacat ca sunt momente in viata cand ai nevoie de putina incurajare sau de putina afectiune si nu-i pe aproape decat unul dintre…ei.

Era o povestioara din batrani… un barbat mergea cu o lumanare aprinsa printr-o piata. Se apropia de fiecare din cei pe care ii intalnea si se uita atent la el. Cand a fost intrebat ce cauta, a raspuns: “Caut un om adevarat”.

Ieri am inceput sa citesc “Parfumul” de Patrick Süskind. Pur si simplu sunt fermecata de cartea asta. Timp de aproape 24 de ore, de cand am venit acasa cu cartea si pana am iesit iar pentru a merge la un curs, pur si simplu am devorat-o. O lume formata numai din parfumuri.

In jurul orei 15 am inceput sa ma pregatesc de curs si foarte incantata de vremea minunata, cu gandul la cartea mea frumoasa si la toate cele care ma asteptau pe rafturile din Carturesti, am plecat spre statia tranvaiului 41. Am avut noroc sa prind si loc, toata bune si frumoase. Sau cel putin pana la penultima statie (coboram la capat in Ghencea) cand au urcat 5… aurolaci (am tot cautat alt termen dar se pare ca nu exista). Murdari, urat mirositori, cu pungile pe care numai cand le deschideau simteai ca iti dau lacrimile de usturimea ochilor… cu paturi dupa ei… ce sa mai? Sau coborau ei, sau noi.

Si nu e singurul exemplu. In weekend mergeam cu Ionut in parc si in autobuz erau 3 batrani (inca nu sunt sigura daca aveau sau nu casa) si nu se putea sta in autobuz din cauza mirosurilor pe care le emanau. Iar cu o saptama in urma, in 385, aceeasi situatie.

Pur si simplu e din ce in ce mai rau cu oamenii strazii, pe care nimeni nu ii ia in centre speciale…de care nu are nimeni grija. Sa nu mai vorbim despre cei care au invadat gara sau de obisnuitii fiecarui cartier din Bucuresti. De ce nu face nimeni nimic? Buna intrebare. Si functioneaza pe mai multe directii.

Asa ca… ramane sa asteptam. Macar in campanie sa mai faca si autoritatile ceva. Pana atunci, ca tot avem parte si de vreme frumoasa, tot ce putem face e sa… mergem mai mult pe jos. Parca era si o vorba din batrani care spunea ca “mersul pe jos, face piciorul frumos”.

… azi va fi iar soare. Sunt in Craiova de cateva zile si tot astept cu teama sa se intoarca iarna crancena, asa cum mi-au promis cei de la meteo. De fapt pentru mine, iarna nu mai are niciun farmec odata ce au trecut Sarbatorile. Oricum, deocamdata nu au aparut schimbari radicale. Ieri a fulguit putin, apoi a dat iar soarele, iar azi e chiar vreme de picnic. Nu mai inteleg nimic. Abia astept “sa dea coltul ierbii”. Cand eram mica mergeam cu parintii la padure langa oras si culegeam flori si alergam prin padure si atunci stiam sigur ca venise primavara. OFICIAL! Sunt multe peripetii legate de acest moment. Sper ca macar luna martie sa inlature iarna si din “amenintarile” meteorologilor.

Pana la urma poate ca e mai bine sa te increzi in metodele batranesti decat in expertii de la televizor. Asa ca o sa ma lamuresc si eu cum e cu cerul, cu bobii si cu toata tehnologia asta batraneasca.

Am planuit tot. Si totusi in fiecare zi refac planul. Mai e doar un an. Apoi, se vor schimba toate. Casa noua (sa speram ca nu tot a altuia), serviciu nou, planuri noi. Dormitor alb. Oglinzi mari. Camera de zi in nuante de visiniu. Balcon cu masuta si scaunele de pai, plin de flori. Birou intr-o banca. Viata de familie. Mana in mana pretutindeni. Zambete de dimineata.

Soare mult. Weekenduri departe de lumea lor. Soare, soare si iar soare.

Mai e doar un an atat de lung si totusi atat de frumos. Doar un an si o sa se schimbe tot.